Se discuta astazi foarte mult, pana si in blogosfera, despre cultura inalta, rolul si dispersia ei in societatea romaneasca. Polemica este extrem de interesanta si as vrea sa imi organizez gandurile/pozitia printr-o discutie despre discutie la un moment dat intr-un post viitor. Deocamdata, incercarea de a discerne taberele aduce involuntar dupa sine o catalogare a caracteristicilor acestora. Dintre multele observatii posibile, as vrea sa ma lamuresc asupra uneia care a incoltit de mai multa vreme: relatia dintre intelectualii mandatari ai acelei inalte culturi si aspectul religios.
Din observatiile mele, cultura inalta pare foarte strans legata de sentimentul religios, in speta crestinismul in acceptiunea Noica. Din start trebuie sa admit ca statistica poate fi serios viciata, nereflectand decat observatii colaterale neriguroase (nu pot fi riguroase din moment ce n-a existat intentia de a le culege astfel) si subiective raspandite pe o plaja temporala larga si varii contexte: discutii, eseuri, carti, interview-uri, bloguri, etc. In plus nu ma pot erija in exeget al formelor culturale din societatea noastra, din contra, as prefera sa adopt pozitia profanului in materie (zic asta si pentru a diminua eventualele comentarii ad hominem :D).
Daca aceasta premiza se dovedeste falsa, evident discutia este invalidata; dar daca nu, analiza mecanismelor poate fi interesanta.
In primul rand, despre ce forma de sentiment religios discutam? Intre doctrina religioasa (in cazul de fata crestin-ortodoxa) si negarea absoluta exista o vasta zona gri in care se regasesc combinatii extrem de nebuloase de idei, precepte si pozitii, de la respingerea catorva elemente dogmatice(in speta legate de ritual si institutie) pana la prezentarea unui argument epistemologic despre imposibilitatea certitudinii ca masca a negarii transante. Combinatiile de idei sunt atat de variate si subiective incat, precum in cazul obiceielor, nu suporta catalogare mai riduroasa decat corespondenta bi-univoca cu multimea bordeielor. Practic, ele tin mai mult de educatie, constructie mentala si context decat de o argumentatie formala.
Din aceasta cauza a gasi un numitor comun este imposibil (desi o polarizare in jurul unor concepte rezista observatiei) iar desemnarea de mai sus a lui Constantin Noica in acest rol este deliberat eronata: incredibila sa carisma culturala a fost motivul, iar nu suma ideilor. Spectrul ideatic pare sa polarizeze in jurul existentei unui Dumnezeu priomordial, metaforic si ascuns, deci nu (neaparat) cel din Scripturi, al unui Hristos ca summa moralia, deopotriva cu elogiul tendintelor teozofice ale ascetismului ortodox. Radiografie simplista, recunosc; dar nu teoriile individuale sunt relevante in discutia de fata ci prezenta simptomatica a ipotezei divine ca axioma. Practic indiferent de subiectul discutiei, de nivelul de argumentare sau de pozitie, certitudinea existentei unui Demiurg transpare cu obstinatie. Lipsa orcaror dubii in aceasta directie precum si anticiparea unei priviri condescendente aruncate novicelui care si-ar exersa maieutica pe problema, sfideaza cel putin statistica.
O ipoteza pe care indraznesc s-o inaintez intru lamurire este perceptia religiosului ca arma a rezistentei anti-comuniste. Ideile religioase au fost denigrate si sustinatorii lor crunt persecutati in perioada post-belica -- asta nu mai are nevoie de nici un agument in plus. Este normal ca orice forma de manifestare spirituala imbraca o haina de fronda in acea perioada. A crede era una din putinele forme de salvare a constiintei: pentru ca ce mecanism de aparare putea fi mai potrivit in slujba subconstientului decat disocierea de ororile comunismului prin disocierea de fundamentul ideatic (ateu) al celor ce le instrumentau? Crimele comunismului nu le-au produs rusii, ci fratii nostri romani. Daca le-ar fi comis un popor strain, nationalismul ar fi fost suficient; dar astfel trebuia mers la genul proxim, fondul existential definitoriu.
De ce nu s-a relaxat sau n-a incetat insa acest reflex anti-ateu dupa '89? De ce starea mentala post-decembrista musteste de o forma de deism tabu tocmai in randurile culturii inalte (sa-l numim crestinism inalt post-decembrist ?). Nu contest autenticitatea trairilor si credintelor, dar intr-o societatea beneficiind de libertate de gandire si exprimare de ce avem de-a face cu o uniformitate aproape dogmatica(si demna de alte epoci) in ceea ce priveste axioma divina?
Chiar fiind una dintre cele mai religioase tari din Europa (90%?) n-ar trebui sa justifice o atare uniformitate. Sa fie umbra vinovatiei care planeaza inca asupra mentalului colectiv? Sau poate este doar o incercare in masa de arogare a frondei anti-comuniste, de justificare a pozitiei inalte a discursului actual. N-as accepta cu placere ipoteza ca aceasta atitudine eminamente anti-seculara sa fie unul din fraiele prin care elita intelectuala se justifica si manipuleaza opiniile.
Imi amintesc despre vulcanul de revolta si ironia perpetua ce a urmat declaratiei domnului Iliescu care a afirmat ca se considera 'liber cugetator'. Nu am aderat niciodata la politica sau metodele dumnealui (dimpotriva) dar nu mi-am putut retine o urma de empatie in urma acelei reactii a opiniei publice; se pare ca romanii nu-si doresc drept conducator un om fara Dumnezeu -- la propriu, de sensul figurat nici nu mai incape discutie -- si mai ales li se pare ridicol ca cineva ar puna sub semnul intrebarii justetea acestei opinii. Daca n-ar fi atat de discrepanta comparatia la alte nivele, as face o analogie cu starea din Statele Unite, unde este imposibil sa detii o functie majora in stat daca nu iti declari frica de Dumnezeu.
Lamurire: nu incerc sa critic aderentii culturii inalte romanesti, nici trecutul lor, nici sa pun la indoiala autenticitatea Revelatiei in formatia lor; dimpotriva, consider ca este un ideal spre care incerc timid sa ma indrept, ca depozitarul valorilor-reper; dar unele aspecte fundamentale de acest gen nu fac decat sa puna unele lucruri la indoiala; daca sistemul de axiome este atat de omogen-religios, ce imapct au acestea asupra constructiilor in care sunt folosite? Mai reprezinta ele suma obiectiva a valorilor umane? Romanesti -- poate, din moment ce Romania e o tara atat de eminamente ortodoxa, dar universale? Cred ca intrebarea merita pusa, mai ales daca sursa deismului se gaseste in reactia mentalului colectiv alienat de tarele istoriei recente.
No comments:
Post a Comment